BTO

O sa incep cu mine, pentru ca sunt PR-istul pe care il cunosc cel mai bine. Nu sunt dragut, nu sunt vesel, nu ma imbrac frumos, am barba si am nasul stramb. De fapt imi e greu sa definesc piaristii, pentru ca sunt o categorie la fel de eterogena ca si blogerii, fotbalistii, inginerii, soferii de taxi si ziaristii (in ordine alfabetica). De fapt asta e un truism, dar unul ignorat cu dezinvoltura.

Contextul in care emit panseuri de seara e urmatorul: un PR-ist face o greseala. Se dezbate greseala, prin mai multe locuri: [1] [2] [3] [4]. Tonul blogerilor nu e groaznic: variaza intre moderat si usor virulent. Comentariile insa aluneca, cum era de asteptat, spre: “Sa-i ardem pe rug, dumnezeii lor de piaristi. Niste blonde toti.”

Ce ma mira pe mine e lipsa empatiei. Odata ce lucram cu informatie (blogeri, PR-isti si ziaristi) ar trebui sa stim cat de usor e sa gresesti. Ar trebui sa stim ca greseala unui om nu condamna o breasla, nu il condamna nici macar pe el. Este doar un om care a gresit (din nestiinta, din graba, din neglijenta). Poate invata din ce a facut. Daca nu o face o sa fie exclus implicit.

Ce ma mai mira e ca si ziaristii si blogerii par sa nu stie (imi e insa greu sa cred asta) cate lupte duc PR-istii cu clientii, tocmai pentru cauzele lor. Daca ziaristii primesc mai multe informatii decat acum 10 ani (cand lucram in presa, deci stiu exact cate informatii primeam) e si meritul agentiilor care si-au pisalogit la nesfarsit clientii despre transparenta. Daca blogerii sunt inclusi in campanii comerciale e si datorita agentiilor care includ, de ani buni, componente de online in orice prezentare. O fac si in situatiile in care stiu ca nu vor putea sa o vanda, doar cu scop educativ. Suntem doar aparent adversari, iar daca ajungem sa credem asta avem cu totii de pierdut .